În rubrica Dileme, Aura Ciobotaru analizează cum trăim în dialog cu timpul, între „timpul de acum” și distanțele care ne separă sau ne unesc. Eseul pornește de la întrebări intime: Ce este timpul meu? Ce înseamnă bucuria sau surprinderea?
Cum putem fi în timpul cuiva și cum poate cineva să fie în timpul nostru? Ciobotaru descrie timpul ca fiind în primul rând un spațiu al distanței – nu o absență, ci o așteptare care poate persista și în același timp poate facilita apropierea.
Pentru ea, timpul prezent nu este numai un moment fix, ci un protagonist „timpul de acum” ce poate însă căpăta pertină dacă suntem în stare să ne conectăm cu alții sau cu locuri, să „simțim lumea ca el” mergând în pas cu cineva pe o stradă aglomerată. Textul propune o reflecție despre cum putem trăi în timpul nostru în raport cu lume și evenimentele sale: cum poate fi distanța între mine și lume o sursă de așteptare sau, dimpotrivă, o barieră?
Autorul sugerează că relația dintre subiect, spațiu și timp poate fi regândită în mod cotidian, în sensul de a regăsi bucuria, surprinderea și răbdarea în micile gesturi ale prezenței noastre. Este o invitație la o lectură care nu oferă un ghid definit, ci o deschidere către o conștientizare mai atentă a modului în care trăim între timpul de acum și depășirea distanței, în contextul unei societăți urbane dinamice.
Publicat de Gazeta Dâmboviței pe 29 august 2026, eseul devine un punct de plecare pentru discuții locale despre cum definim timpul în viața noastră cotidiană și în conexiunile cu ceilalți.
